Începuturi…
Genul şi cultura Emo îşi au originile într-un subgen muzical, cunoscut sub numele de hardcore punk. Se pare că Rites of Spring (1984) a fost prima trupă Emo care a imprimat versurilor o puternică tentă introspectivă, depresivă. Un an mai târziu, prin trupe ca Three, Fire Party, Rain sau Shudder to Think, ia naştere un nou val: punk-rock-tempo. Şi de această dată versurile promovate au o puternică încărcătură emoţională, accentuând frământările interioare ale individului. Tocmai de aici provine şi denumirea de Emo, de la emoţie, sensibilitate.
De-a lungul timpului, cultura Emo a trecut prin diverse stiluri şi sunete (indie, rock progresiv, rock alternativ, goth, punk etc.), preluând diverse aspecte de la fiecare gen în parte. Spre exemplu, de la trupa Nirvana au fost adoptate vestimentaţia grunge (blugi rupţi şi uzaţi), precum şi strigătul depresiei. Astăzi, muzica Emo reprezintă o combinaţie de pop şi rock, fără vreo legătură cu cea din anii ’80 sau ’90. Încetul cu încetul, casele de discuri şi firmele de îmbrăcăminte au promovat la maxim acest stil, care s-a transformat într-o afacere profitabilă.
Cum îi recunoaştem azi?
Sunt adolescenţii şi tinerii care poartă părul negru şi drept, cu breton lung ce le acoperă privirea, sau orice alt fel de coafuri extravagante (rasta), machiaj strident (unghii vopsite în negru… chiar şi la băieţi), blugi strâmţi, tricouri negre inscripţionate cu numele unor formaţii rock, cămăşi descheiate, eşarfe, curele şi catarame cu aplicaţii metalice, inele, tenişi negri şi uzaţi, rame de ochelari groase şi negre, şi bine-cunoscutele genţi de „poştaş”. Lăsând la o parte vestimentaţia, care poate fi adoptată oricând de oricine, stilul Emo aduce în prim-plan atitudinea depresivă, tendinţa de izolare, dorinţa de automutilare şi gândurile sinucigaşe.
Opinia generală
Cei mai mulţi oameni, fie că ştiu sau nu ce implică stilul Emo, adoptă o atitudine critică faţă adepţii acestuia. În timp ce unii privesc întregul fenomen ca pe o fază de teribilism în viaţa adolescenţilor, alţii îi consideră pe aceştia paria societăţii. De cele mai multe ori, comportamentul „emo” este catalogat ca fiind absurd şi prostesc. Drept urmare, au apărut tot felul de bancuri şi glume care îi ridiculizează pe tinerii Emo, etichetându-i în faţa opiniei publice ca nişte caraghioslâcuri umane, incapabile să realizeze ceva în viaţă.
Viziunea parentală
Modul în care reacţionează părinţii când îşi văd copiii adoptând acest „mod de viaţă” diferă de la o familie la alta… probabil, în funcţie de educaţia şi de cunoştinţele pe care le au vizavi de acest fenomen. Părinţii mai „tradiţionalişti” nu stau prea mult la discuţie. Dacă le-a ajuns la ureche faptul că a fi Emo e un lucru rău, rezolvă (cred ei) problema de urgenţă prin aplicarea metodei „eu te-am făcut, eu te omor”. Nu se gândesc că, prin bătaie, îi fac pe copii să se simtă umiliţi, neajutoraţi, frustraţi, nedreptăţiţi şi că, implicit, le inculcă ideea că bătaia reprezintă o metodă acceptată de rezolvare a problemelor.
Totodată, există părinţi care se simt mândri când îşi văd copiii atât de preocupaţi cu această nouă „modă”. Am putea să îi numim Părinţi Emo. Cu toate că nici ei nu ştiu ce presupune acest fenomen, şi nici nu îi interesează să afle, găsesc fascinantă vestimentaţia şi atitudinea. Se gândesc că pe vremea lor nu existau astfel de tineri, de aceea, în dorinţa de a le împlini copiilor toate dorinţele, le pun la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru ca ei să îşi poată întreţine acest „moft”.
O a treia categorie de părinţi este reprezentată de cei care sunt total absenţi din viaţa propriilor copii. Este vorba despre părinţii care au prea multe afaceri, prea multe probleme ca să îşi mai bată capul cu frizura copilului, cu muzica pe care o ascultă sau cu ceea ce simte şi îşi doreşte acesta. În cazul în care le mai atrage atenţia vreun „aspect emo”, se liniştesc singuri amăgindu-se că e şi ăsta un trend care va trece rapid. Le scapă doar un mic amănunt… şi anume că, spre deosebire moda pantalonilor evazaţi sau a pantofilor cu platformă, moda Emo poate fura viaţa copiilor!
Ce spun specialiştii?
Potrivit psihologilor, există o serie de factori care îi determină pe adolescenţi şi pe tineri să adopte şi să se regăsească în acest „mod de viaţă”. Printre principalele cauze se numără dificultăţile de adaptare socială, respingerea celor din jur (părinţi, profesori, prieteni), lipsa de comunicare, eşecul primelor relaţii, lipsa de acceptare, lipsa afectivităţii, violenţa în familie sau orice alt tip de abuz, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, problemele legate de orientarea sexuală, complexele de inferioritate etc. La toate acestea se mai adaugă efectele negative ale programelor TV, ale Internetului, precum şi muzica specifică genului. Să nu uităm că versurile acestor cântece îi provoacă pe adolescenţi să mediteze cât mai mult la propria nefericire şi le prezintă moartea ca pe ceva sublim.
Perspectiva religioasă
În general, Biserica vede întregul fenomen ca pe un semn clar al îndepărtării de Dumnezeu. Lucru adevărat, zic eu, dar care, înainte de a fi pus pe seama tinerilor Emo, ar trebui reproşat părinţilor acestora. De multe ori, părinţii se scuză pentru greşelile comise, învinovăţind sistemul de învăţământ sau mass-media. Profesorii şi presa susţin că principalul rol în viaţa şi educaţia copiilor trebuie să îl aibă părinţii… şi tot aşa! În timp ce acuzaţiile zboară de la Ana la Caiafa, copiii cresc fără un sprijin real şi se autoeducă preluând informaţii şi imitând comportamente pe care le văd în jurul lor, fie acestea bune sau rele.
Ar trebui să mai renunţăm la placa cu „pe vremea noastră” şi să înţelegem că nu toate generaţiile se dezvoltă după acelaşi tipar. Nevoile copiilor se schimbă odată cu evoluţia societăţii sau a diferitelor aspecte culturale. Dacă tot alegem să avem copii, ar fi cazul să ne asumăm şi responsabilitatea pentru ce fel de oameni vor deveni. Degeaba alergăm prin existenţă după bunuri materiale şi cariere de succes, dacă ne lăsăm copiii să devină nişte nefericiţi frustraţi, gata oricând să îşi pună capăt zilelor, în speranţa că astfel îşi vor găsi liniştea sau fericirea!
Unde s-a pierdut acea copilărie fericită din Amintirile lui Creangă? Unde sunt copiii care visează să facă lucruri mari în viaţă? Unde sunt copiii veseli, plini de creativitate, dornici să realizeze lucruri frumoase?… Priveşti în jur şi îi vezi posomorâţi, apăsaţi de poveri pe care numai sufletul lor le ştie! Şi cu toate acestea, noi, cei care trecem pe lângă ei, găsim de cuviinţă să îi luăm niţel peste picior, nicidecum să le spunem o vorbă bună… Şi mai trist este că, de multe ori, propria familie îi critică şi nu se sfieşte să îi trateze ca pe nişte incapabili inadaptaţi.
Dacă atunci când se nasc îi considerăm o binecuvântare divină, pe parcurs ajungem să îi tratăm de parcă ar fi un blestem menit să ne amărască viaţa. Le găsim tot felul de defecte şi le aruncăm mereu în faţă faptul că atunci când eram de vârsta lor luam viaţa în piept şi revoluţionam întreaga omenire… şi nu ne trece prin cap faptul că, având această atitudine, umplem paharul nefericirii lor. Şi dacă într-o bună zi aflăm că propriul nostru copil şi-a pus capăt zilelor, începem să ne întrebăm unde, când şi cu ce am greşit. Abia atunci ne dăm seama că ar fi trebuit să ne implicăm mai mult în viaţa lui şi să procedăm altfel. Abia atunci înţelegem că fericirea lui nu ne costa prea mult… Avea nevoie doar de atenţie, de implicarea noastră în activităţile lui copilăreşti, de susţinere în împlinirea visurilor, de zâmbetul şi îmbrăţişarea noastră în momentele de succes, de încurajare şi sprijin în momentele de eşec. Avea nevoie de un model care să îl îndrume pe calea cea dreaptă şi să îi insufle anumite principii. Avea nevoie să ştie că cineva e mereu lângă el şi că nu este singur într-o lume în care e pandemie de indiferenţă!
Criză de identitate sau nu, nefericire motivată sau nu… EMO-mania îşi strigă durerea în faţa noastră, dar noi nu auzim decât atunci când e prea târziu, când încă un tânăr alege să îşi curme viaţa. Haideţi să nu ne mai lăsăm copiii în voia sorţii şi să încercăm să îi cunoaştem mai bine, să îi descoperim în lumea lor, să iubim cu ei, să suferim cu ei, să îi apreciem, să îi facem să se simtă utili, să îi învăţăm că miracolele există atunci când îţi pui credinţa în Dumnezeu şi, mai presus de toate, să le explicăm că moartea nu are nimic sublim în ea! E doar un sfârşit
Nefericirea este cancerul trupului şi nebunia minţii. (Valeria Mahok)
Geanina Bică
