Eterna aşteptare, ineluctabila revenire

AZSCuvin   February 27, 2012   Comments Off on Eterna aşteptare, ineluctabila revenire

De la prima întâlnire cu lumina soarelui, omul aşteaptă ceva. Copilul aşteaptă să crească şi să fie liber pentru a face tot ce doreşte. Elevul aşteaptă vacanţa de vară. Adolescentul aşteaptă timid o privire din partea fetei pe care o simpatizează. Minerul aşteaptă să sune clopoţelul care anunţă terminarea programului şi ieşirea din adâncuri. Părinţii aşteaptă să-şi vadă copilul „mare” şi „la casa lui”. Într-o lume tot mai aglomerată şi mai grăbită, trăim aşteptând week-end-ul, ziua salariului, revelionul, concediul, pauza de masă, pensia… Aşteptarea face parte din viaţa fiecăruia dintre noi.

Îmi amintesc de piesa dramaturgului Samuel Becket: „Aşteptându-l pe Godot”. Personajele principale, Estragon şi Vladimir, sunt doi pierde-vară care stau pe marginea drumului şi îl aşteaptă pe misteriosul domn Godot. Timpul trece, dar Godot nu vine. În timpul aşteptării Estragon discută cu Vladimir. Cei doi argumentează şi contra argumentează. Beau şi mănâncă. Cântă şi filosofează pe marginea sinuciderii. Apar şi alte personaje. Stau toţi pe marginea şanţului şi îl aşteaptă pe Godot-care-nu-mai-vine. Piesa se termină fără ca aşteptarea să fie împlinită. Criticii au interpretat-o din multiple perspective: existenţialistă, jungiană, freudiană şi chiar creştină. Deşi unii au asociat numele lui Godot cu numele lui Dumnezeu („God” în limba engleză), Becket a negat că ar fi intenţionat această legătură. La urma urmei, poate că este doar o piesă de teatru care explorează tema eternei aşteptări.

Dincolo de intenţiile pe care le-a avut Samuel Becket, întrezăresc în piesa de teatru care îi aparţine, o ilustrare a istoriei creştine a aşteptării. Pe un deal din preajma cetăţii Ierusalim, câţiva ucenici au asistat la înălţarea Învăţătorului lor la ceruri. Un nor L-a ascuns privirilor şi, în timp ce stăteau cu ochii pironiţi spre cer, întrebându-se (poate!) dacă ultimii trei ani din viaţa lor au fost sau nu aievea, doi îngeri li s-au arătat, anunţându-i că „Acel Isus” va reveni exact în modul în care S-a înălţat (Faptele apostolilor 1:9-11). El Însuşi afirmase cu tărie înaintea judecătorilor Săi că Îl vor vedea „venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Ultima carte a Bibliei, ultima pagină a Bibliei, ultimele rânduri şi gânduri ale Bibliei sunt aşezate sub incidenţa acestei promisiuni: „Da, Eu vin curând” (Apocalipsa 22:20). S-au scurs 2000 de ani. Câte oase de aşteptători s-au tocit cu totul, amestecându-se cu ţărâna? Câte predici despre revenire au fost rostite de la amvoane de piatră sau din lemn, în munţi, prin peşteri, în faţa tribunalelor, înaintea unor mari mulţimi sau într-un colţ de han? Câte pelerinaje? Câte războaie „creştine”? Câtă cerneală s-a scurs şi câte pagini s-au scris?

De două milenii creştinii Îl aşteaptă pe Hristos. Unii Îl aşteaptă dogmatic. Alţii Îl aşteaptă dogmatizând. L-au aşteptat în anul 1000. L-au aşteptat şi-n anul 2000. De-acum, Îl mai aşteaptă prin anul 3000. Unii cred că nu mai vine. Alţii spun că vine, deşi nu mai cred nici ei. Sunt şi unii care cred şi spun că va veni, dar despre aceştia lumea zice că sunt nebuni. Şi dacă nu zice lumea, ajung ei înşişi să creadă că sunt nebuni. Se scriu cărţi multe despre acest subiect, cărţi de filosofie, tratate teologice, pseudo-biblii umoristice, poezie modernă, pamflete, articole. Oamenii beau, mănâncă, se joacă, construiesc. Parcă am trăi în zilele însorite, mult prea însorite, din timpul venerabilului Noe, când zidurile şi inimile de piatră s-au dărâmat – a venit apa şi le-a luat!

Privesc în jur şi mă întreb dacă nu am devenit nişte „godotini”, nişte estragoni şi vladimiri care îşi petrec timpul aşteptând Nevenitul. Apostolul Petru a anticipat această realitate: momentul când oamenii, şi cei ce aşteaptă, şi cei ce nu aşteaptă, se vor întreba dacă este vreo realitate în promisiunea revenirii Domnului Isus. „Înaintea de toate, scria Petru, trebuie să ştiţi că în zilele de pe urmă vor veni batjocoritori plini de batjocură, care vor umbla după poftele lor şi vor zice: „Unde este promisiunea venirii Lui? Căci de când au adormit strămoşii noştri, toate rămân aşa cum au fost de la începutul creaţiei!” (2 Petru 3:3-4). Unii o spun pe faţă. Alţii o spun prin trăirea lor. Când trăieşti doar ca să aduni, să zideşti, să umpli hambarele, să ocupi poziţii respectabile în societate şi chiar în biserică, nu faci altceva decât să repeţi întrebarea „unde este promisiunea venirii Lui?” Şi pare că aşteptarea se va prelungi la nesfârşit. Eternă aşteptare!

Una dintre cărţile care l-au făcut cunoscut pe evreul de origine italiană Primo Levi a fost romanul autobiografic „La tregua”, considerat de critici una dintre cele mai frumoase cărţi ale anului 1963. Tradus şi în limba română şi publicat sub titlul „Armistiţiul”, romanul descrie momentele care au urmat eliberării din lagărul de exterminare de la Auschwitz. Odată sosit momentul dorit, aşteptat, visat, al eliberării, puţinii deţinuţi care supravieţuiseră, au fost aşezaţi în faţa unei realităţi care i-a speriat – libertatea. Ce să faci cu libertatea, când te-ai obişnuit cu statutul de deţinut, de rob? Ajuns acasă, după suferinţele îndurate, P.L. s-a străduit să revină la mentalitatea de om normal, care poate să stea cu fruntea sus. Cu toate acestea, a rămas un vis, un coşmar care se reedita adesea. Redau exact cuvintele autorului…

E un vis în vis: variază prin amănunte; este acelaşi în esenţa lui. Se face că sunt la masă cu familia sau cu prietenii, ori la muncă sau pe o câmpie verde, în sfârşit, într-o ambianţă placidă, destinsă, în aparenţă lipsită de tensiune sau chin; cu toate acestea, încerc un sentiment de angoasă perfidă, adâncă, senzaţia clară a unui pericol iminent. Într-adevăr, pe măsură ce visul înaintează, încetul cu încetul sau cu brutalitate, de fiecare dată în alt chip, în jurul meu totul se prăbuşeşte şi se descompune: scenariul, oamenii, iar angoasa devine tot mai puternică şi precisă. Acum totul este haotic: mă aflu singur în mijlocul unui neant cenuşiu, tulbure, când, deodată, ştiu ce înseamnă asta şi faptul că am ştiut-o dintotdeauna: sunt din nou în lagăr şi nimic nu este adevărat în afară de el. Restul era o vacanţă scurtă sau o amăgire a simţurilor, vis: familia, natura înfloritoare, casa. Acum acest vis din vis, de linişte, a luat sfârşit, iar în celălalt vis, care continuă necruţător, aud răsunând un cuvânt prea bine cunoscut; un singur cuvânt, nu imperios, dimpotrivă scurt, spus cu voce joasă. Este comanda dată la Auschwitz, în zori, un cuvânt străin, temut şi aşteptat: scularea, Wstawać. (Primo Levi, „Armistiţiul”, Polirom, 2004)

Ne impresionează câteva lucruri din istoria lui Primo Levi. În primul rând, cititorul cărţii este sensibilizat de mărturisirea sinceră potrivit căreia deţinuţii s-au temut să dea piept cu noua realitate a libertăţii. Se obişnuiseră în lagăr. Se obişnuiseră să ţină capul plecat şi privirea în pământ, să lupte pentru o cojiţă uscată de pâine şi să-şi arunce priviri fioroase de lupi care nu vor să împartă prada cu ceilalţi. Cum să ţii capul sus într-o lume liberă? Cum să priveşti soarele din nou? Ne-am obişnuit să privim Pământul noroios şi am uitat că deasupra nostră este un Cer pe norii căruia ar trebui să vină Cineva.

Al doilea detaliu emoţionant din istoria lui Levi este visul din vis. Acesta este şi chinul aşteptătorilor „godotini”. Visul lor despre cer este permanent ameninţat de îndoială. Dacă Mirele nu vine? Dacă e doar o iluzie, o nădejde lipsită de temei? La fel ca în basmul cu Ionică şi lupul, vestirea repetată a revenirii Domnului Isus a avut drept consecinţă scăderea încrederii în împlinirea acestei speranţe. Morala poveştii cu Ionică poate fi aceea că dacă minţi în mod repetat, ceilalţi nu vor mai avea încredere în ceea ce spui. Dar mai există şi un alt aspect: până la urmă lupul tot a venit. Proclamarea adventului fără ca acesta să aibă loc nu înseamnă că Hristos nu revine. Este adevărat că revenirea nu a avut loc atât de repede pe cât ne-am aşteptat. Dar avem în viaţa, moartea şi învierea lui Hristos tot atâtea garanţii că El poate să împlinească tot ce a făgăduit. Viaţa noastră şi caracterul nostru trebuie să urmeze modelul Domnului Isus, nu pentru că El va veni „în curând”, ci pur şi simplu pentru că El va veni.

Samuel Becket a decis să-şi încheie piesa fără ca Godot să-şi facă apariţia. Avea acest drept. El era autorul. În mod similar, autorul Bibliei, Dumnezeu, încheie drama pământului cu un final fericit. Se va încheia invers decât în cazul lui Primo Levi: coşmarul se va transforma într-un vis frumos şi veşnic. El are dreptul de a stabili finalul cărţii Sale. „Dacă ţi se pare că întârzie, aşteapt-o, căci va veni cu siguranţă şi nu va întârzia!” (Habacuc 2:3). Mântuitorul Se apleacă spre urechea noastră pentru a şopti un singur cuvânt: „Scularea!”

 

Florin Bică

Comentarii